Iarna nimanui

            In camera plutea un usor miros de ceara topita, amestecat cu nota intepatoare de rasina. Lemnul mobilei masive stralucea lenes, intr-o lumina difuza, izvorata dintr-o gramajoara de jar aproape stins in semineul prea mare.

            Indolenta zacea in fotoliul visiniu, cascand zgomotos din cand in cand; se aseza intr-o pozitie aparent incomoda, cu spatele rezemat de un capat al catifelei si cu picioarele atarnand pe partea opusa, formand un unghi obtuz intre sani si abdomen. Purta o rochie scurta care ii lasa la vedere coapsele plinute si genunchii rotofei, miscand din degetele jucause atunci cand Mania deschise usa cu un scartait sonor.

-          Ce naiba faci? Nu vezi ca se stinge focul?

-          Linisteste-te… E caldut aici. In plus, nu mai avem nevoie de altceva in afara de scantei.

-          Esti incredibila. O sa mori lipita de fotoliul ala.

-          Nu ma deranjeaza, Lacomia a dat cam jumatate de avere pe catifeaua asta frumoasa, raspunse Indolenta, mangaind tandru materialul.

Nou-venita marai incet si se indrepta spre semineu. Arunca doua lemne butucanoase in jarul care dadea semne ca este in moarte clinica si, cu o eleganta exagerata, aprinse un chibrit pe care il arunca, un pic prea categorica, peste lemnul umed. In mod miraculos, focul se aprinse fulgerator.

-       Surioara…, incepu Indolenta in timp ce se aseza intr-o pozitie si mai incomoda, cu coastele in lemnul fotoliului si cu barbia pe palme. Crezi ca ar fi buna o calatorie afara din taram acum? Sa… Stii tu… Ramanem in viata…

-          Oribil gand, riposta Mania. Nu imi asum riscul asta…

-          Dar lemnele…

-          Nu mai spune un singur cuvant!

Mania isi musca buza inferioara si se incrunta in incercarea de a nu isi mai consuma energia. Fusese o zi grea, zapezile le dadeau batai de cap si, pe deasupra, nici Stapanul nu parea ca duce dorul unei lumini caldute de primavara. In rochia lunga, lipita pe corpul subtirel intr-un material de un violet electrizant, parea aproape frumoasa daca de pe chipul brazdat de o emotie constanta de irascibilitate nu ar fi lipsit o stralucire agera a ochilor.

Indolenta dadu din umeri, pufnind zgomotos, in timp ce din umbra aparu Lacomia, care fusese un martor tacut pana in momentul acela. Era imbracata exagerat de sofisticat si, daca Mania afisa o oarecare stima de sine, prin nasul tinut un pic prea sus, ea se remarca prin privirea agera, pe sub sprancene, facand ca aerul de modestie bine incuiata sa paleasca.

-          S-au dus zilele cu soare, fetelor. Gata. Adio. Nu avem decat sa ne bagam unghia in gat.

-          Nu ai vazut ca focul era pe moarte?

-          De ce esti atat de insistenta? Nu o sa se intample. Treci peste.

-          Chiar asa, interveni Indolenta. Nu e ca si cand putem face ceva.

-          Nu e vorba ca nu putem sa facem ceva; voi, leneselor, nu vreti sa facem ceva!

-          Tacere, fetelor!

Frigul de afara parea mai cald in comparatie cu atmosfera indusa brusc de sora cea mare. 

Mandria era, poate, cea mai temuta femeie de pe taram. Chipul trada o anume aristocratie, iar buzele arcuite intr-un zambet sfidator, constant, facea pe oricine sa-si plece capul, rusinat. Ochii bine conturati, incadrati de parul drept, intunecat, daramau regi dintr-o simpla clipire a genelor.

            Si, mai ales, nimeni in afara de Stapan nu o iubea.

-          Ce cauti aici?, o intreba Mania. Nu te-ai saturat de zapezile astea?

-          Oo, surioara…

-          Nu imi spune asa! Mi-e scarba de tine!

-       Bine, surioara, dar de ce ma renegi? Stii ca daca nu erati voi – indrepta degetul aratator catre fiecare dintre fete -, nu ar fi fost nici puterea mea, deci e vina tuturor ca primavara nu mai vine.

-          Singura putere pe care o ai este ingamfarea, ii reprosa Lacomia.

-          Nu, draga mea… Puterea pe care o am e nepasarea. Si stii ce am reusit eu sa fac si voi nu?

Le masura pe toate cu privirea, incremenind parca timpul si spatiul. Mania tremura.

-          L-am salvat pe Stapan. Atat.

Zambetul radios al Mandriei o facu pe Indolenta sa reactioneaza pentru prima oara de cand sora cea mare intrase in camera.

-          Da? Si cum ai facut tu asta?

Mandria deveni brusc serioasa. Se intoarse pe varfuri, asemenea unei feline, si porni inspre semineu. Lua toporul murdar care zacea aruncat intr-un colt si incepu sa loveasca structura de caramizi, zguduind incomod camera. In cateva secunde, ceea ce odata era un semineu regal deveni o gramada de pietre, moloz si praf.

Indolenta se ridica, pentru prima oara, in fund, si casca gura a uimire, privind terifiata la gramada de caramizi; avea palmele stranse pe lemnul masivului fotoliu si aproape ca ii venea sa planga. Lacomia nu parea afectata pe cat era de uimita; cu bratele incrucisate la piept si sprancenele formand cute la baza nasului, semana a statuie greceasca.

Cea mai afectata parea Mania, care nu apuca sa spuna ceva, dar, cazuta in genunchi, avea ochii plini de lacrimi si mainile tremurande indreptate spre sora ei.

Mania deveni Ura; cea mai pura forma de Ura.

Iar Mandria capata dimensiuni astrale.

-          Stingand focul, surioara, am facut asta. Eu sunt preferata Stapanului acum. Nu o sa mai vedeti primavara niciodata; bucurati-va de caldura cat mai puteti. O sa va lasati in curand conduse de mine si, promit, voi face cele mai bune decizii. Nu o sa ranesc pe nimeni; nu cum ati facut voi. Nu stiu de ce are toata lumea impresia ca eu sunt fata cea rea in povestea asta. Eu imi iubesc Stapanul; si el ma iubeste. Si voi nu sunteti decat niste pioni pe tabla noastra.

Fata ranji crispata, dar in arcuirea buzelor se citi o sinceritate covarsitoare. Iesi din camera fara zgomot, asa cum intrase cu nici cinci minute inainte.

O liniste mormantala trona peste cele trei fete.

Ideea de alianta rasari cuminte in mintea uneia dintre surori, insa corzile vocale pareau ca nu mai functioneaza. O singura fiinta se nastea din ele, asa, cum stateau si priveau pierdute la semineul care le tinuse in viata atata timp. In cele din urma, se auzi scancetul slab al Maniei.

Lacomia se indrepta, aproape clatinandu-se, catre sursa de praf. Se aseza in genunchi si incepu sa sape; nu astepta ajutor de la fete si nici protectie nu parea ca doreste pentru palmele uscate, acum sangerande.

-          Ce… Faci?..., reusi sa articuleze Mania.

Dupa inca trei minute de liniste, Lacomia incepu sa hohoteasca incet. Scoase o gramajoara de jaratic in palmele negre de funingine si le arunca pe lemnele din stanga ruinelor, provocand o combustie spontana.

-          Eu nu am de gand sa mor. Si nu va las nici pe voi. Stapanul are nevoie de noi.

            Mania scoase un geamat stins; frigul din oase incepu sa se topeasca si un sentiment caldut o inunda incet, facand-o sa zambeasca absent. Lacomia rase cu gura pana la urechi in timp ce isi stergea cu frenezie palmele pe rochia scumpa. Indolenta privi impasibila pe geamul inghetat.

            Vijelia era mai nimicitoare ca niciodata.         

pune inca o caramida pana la rasarit

            am incercat sa ii conving de cat de inspaimantator

            este pamantul atunci cand nu ai alt loc in care sa te

            duci. cateodata imi place sa citesc cele mai frumoase

            dimineti in ochii lor si, totusi, cat de inspaimantator este

            cel de langa tine cand este singurul pe care il ai. sangele

            meu fierbe si palmele imi ard; am unghii crapate de

            la prea mult sapat si gatul sucit de la – cum i se spune

            oare – daydreaming… si cat de inspaimantator iti este trupul

            cand este nu mai poti sa-l controlezi. am fost sangele

            din venele tatalui meu si nu am dus o viata prea buna pentru

ca vsh-ul era prea mare; m-am transformat in femeie si,

vai, cat de inspaimantator este sa fii sange atunci cand esti

vinovat de toate cate se intampla. dar cum sa fii impacat

atunci cand lumea e prea mica si stelele roiesc intr-o hora

ametitoare, iar toate roiurile de furnici sunt de fapt oameni

si exploziile nu sunt decat mici apropieri de sprancene ale

unor femei frumoase care ne iau in causul palmelor lor ca

pe apa si ne beau lacome. sa fii curva si sa nu ai patul gol

niciodata, sa te trezesti in adieri de respiratii si sa plangi

cand echipa preferata pierde un meci de fotbal. sa citesti

suprarealism si sa fii intr-o continuu balans cu ceea ce te

inconjoara, sa vezi universul ca pe o palnie in care curgi

ca un vierme alunecand in pamant. nedrept sa fii singur

cand lumea este tot ce detii si cand, in principiu, nu ai

nimic. nu este vorba de afaceri sau de un act – uite,

dumnezeu mi-a semnat improprietarirea pe bucata asta

de durere, e numai a mea acum -, nu, nicidecum. intinde-ti

mainile si poarta-ti crucea prea grea in drumul colectiv,

pe care toti il urmam, mai devreme sau mai tarziu. nu

este nici strigare, nici resemnare, poate doar putina fericire

curgandu-ti din gura pe barbie, gat, sani. sa nu-ti faci planuri,

planurile nu se indeplinesc niciodata, nici gemetele nocturne

nu-ti tradeaza placerea. poti sa fii o marioneta si poti sa

mergi la psiholog atunci cand mama ta nu mai stie ce sa-ti

mai faca. la cantina facultatii nu are mancare ca acasa, iar

tigarile iti captusesc plamanii cu un vag gust de neliniste

linistitoare, ca atunci cand stii ca luminita de la capatul

tunelului e acolo, doar ca trebuie sa sapi tunelul.

am incercat sa-i conving de cat de inspaimantatoare

este iluzia cand e unica salvare, dar nimeni nu m-a

crezut.

Extern mie; purgatoriu tie

Intr-o zi normala ar fi servit deja toti minerii satului pana la ora inserarii. I-ar fi asteptat plictisita, stergand paharele vesnic murdare de petele tatuate in sticla ciobita pe alocuri, in care tronau victorioase bere prea amara si vodca prea dulce.

Ziua aceea, insa, nu era una normala.

Plouase toata ziua si tunetele inca se mai auzeau clare, bubuind, atunci cand bezna cuprinse orizontul. Barul era aproape gol; intr-un colt misunau de colo-colo trei sau patru betivani cu chef de glume, schimband neincetat muzica de la tonomat. Picaturile mari bateau deranjant in acoperisul subred, determinand-o pe Margo sa decoreze dusumeaua cu galeti rosii, mari si stralucitoare, elemente dand o pata de culoare tabloului. O deranja combinatia ciudata de ritmuri de Tom Waits cu bubuitul din tavan, dar se concentra pe vocea scoasa din tonomat, asa ca se resemna intr-un final.

Stergea paharele atunci cand auzi usa scartaind. Furtuna inca mai gemea dureros, iar vuietul scoase un tipat scurt inainte ca domnul care intra tranti usa.

Betivanii nu-l bagara in seama; tot soiul de trecatori clandestini isi faceau veacul prin barul lui Margo. De data asta, nou-venitul era norocos sa nu fie tinta jecmanelii satenilor care, speriati probabil de longevitatea furtunii, preferara sa isi bea alcoolul in propriile case.

-          Poftim?, spuse mirata Margo atunci cand nu intelese mormaitul strainului.

-          Nu-mi place ploaia asta.

Femeia il privi in tacere, fara a se opri din stersul paharului. Il urmarea atent si observa cum picaturi mari i se prelingeau din bretonul lung. Ochii aveau o coloratura nedefinita, ceva intre verde si caprui, dar incerca sa nu se holbeze prea tare.

-          Vreti un prosop?, incerca sa fie amabila mai mult din teama, decat dintr-o politete obisnuita.

El nu raspunse. Ofta in timp ce admira vasta oferta de bauturi din spatele lui Margo.

-          Da-mi ceva tare, zise dupa o vreme. O vodca.

-          Nu e prea tare…

Strainul isi arata dintii. Daca ar fi scos si vreun sunet, Margo ar fi jurat ca a marait.

-          Atunci da-mi… Ceva tare. Altceva tare, paru ca se impleticeste in vorbe. Alege cu atentie.

Margo se intoarse inspre bar si isi facu buzele punga, abtinandu-si o injuratura. Fix de un nerod ca asta avea nevoie.

Si, deodata, totul se schimba.

-          Chiar asa de mult m-am schimbat, Mar?

Femeia facu ochii mari. Isi inclesta degetele pe gatul sticlei si parca o lua ameteala, incet-incet, de la ecoul glasului moale pe care tocmai il auzise. Isi musca buzele si ramase nemiscata.

-          Ce vrei? Ce vrei acum?, intreba ea dupa o perioada.

-          O bautura tare.

Se intoarse incruntata, cu o sticla aproape goala in mana dreapta si cu sageti veninoase pe retina. Simti nevoia prosteasca sa ii sparga sticla in capul gol si umed ca sa-I stearga expresia tampa de vinovatie de pe mutra, dar si-o infrana printr-o remarca ce o lua prin surprindere chiar si pe ea.

-          Ei bine, fie ca te-ai schimbat sau nu, lucru care nu ma intereseaza in mod special, pentru ca, ceea ce conteaza, betivan imputit, este ca eu sunt aceeasi.

Strainul pufni dispetuitor, dar expresia i se imblanzi imediat.

-          Nu stiu ce este mai trist, Mar… Faptul ca eu sunt aici, in barul asta, si ma simt ca acasa, sau faptul ca tu esti tot aici, in barul asta, si stergi paharele alea fara incetare.

-          Du-te dracului!, zise Margo trantind sticla pe bucata de lemn dintre ei doi.

-          De acolo vin.

-          Incantator.

Intre cei doi se lasa o liniste familiara. Straniu cum isi vorbeau din priviri mai mult decat prin vorbe. Femeii i se invinetise mana pe gatul sticlei, atat de tare o strangea, si respira mai putin sonor decat se astepta, in timp ce-l privrea cu o ura nesfarsita, dar cu o oarecare compatimire si o sclipire de speranta. In ochii lui se citea aceeasi vaga vinovatie si Margo putu sa jure ca in coltul gurii ii juca un zambet. Asta o enerva si mai tare.

-          Nu esti binevenit aici. Uite cat dezastru ai lasat in urma ta. Locul asta poate sa devina oricand un sac de ruine si, crede-ma, ce bine ar fi sa se intample asta.

-          Si minerii? Unde isi mai petrec ei noptile?

-          Termina, drace, nu-ti pasa tie de minerii astia care te-au tinut in viata atata timp.

Tatai dezaprobator, apoi isi apropie fata de chipul lui Margo. Acesteia i se pune un nod in gat cand ii simti rasuflarea atat de aproape; starea de lesin reveni, dar inainte sa isi dea seama ce se intampla, strainul incepu sa vorbeasca.

-          Minerii sunt prima mea problema in momentul asta. Vreau sa ii tin in viata, dar mi-e greu. Chiar vreau.

-          Nu ma ajuti. Locul asta nu prospera prin nimic. Doar putin carbune si tone de praf. Atat.

-          Ce vremuri, nu?, intreba el in timp ce-si dadu capul intr-o parte. Ce vremuri cand minerii scoteau numai diamant si bauturile tari erau tari…

Margo nu se mai putu abtine si ii dadu un pumn, reusind, cumva, sa il ia prin surprindere. El se intoarse uluit, cu mana pe obrazul drept si cu o roseata care o facu pe femeie sa izbucneasca in ras.

-          Ce-i? Credeai ca mi-am pierdut antrenamentul? Chiar asa de multa vreme a trecut de ma subestimezi asa cu privirea aia?

-          Te supraestimez, de fapt. Ma asteptam sa tasneasca sangele.

Barbatul se departa, incet, de bar. Betivanii adormisera pe mese. Tom Waits inca isi fredona melodiile. Lui Margo ii disparuse lucirea de speranta din privire.

-          Locul asta e asa din cauza ta… Tine bine minte… Paragina asta s-a cladit ca opera de arta inca de la primul pas facut in afara. Macar asta sa imi ramana de la tine, nu-i asa? Niste ruine… De atat ai fost in stare… In toti anii astia…

-          Ai grija de mineri, Mar. Ei ma tin in viata.

Strainul iesi in ploaie, cu fata inca la femeie. Cand usa se tranti zgomotos, Margo incepu sa tremure, apoi, fara sa se gandeasca prea mult, lua sticla de tarie si o arunca in usa. Aceasta se sparse intr-o simfonie stramba, zgomotoasa, in timp ce barmanita se prabusi in genunchi. Cu privirea in gol, se incrunta si isi inchise ochii, in incercarea de a nu plange.

Reusi sa isi tina obrajii uscati, in cele din urma.

Cuminte, se ridica si lua matura. Aduna cioburile sticlei si le arunca undeva sub bar, intr-un cos de gunoi. Betivanii inca dormeau.

Tom Waits nu mai canta. Ploaia se oprise.

Margo se uita pe geam. Vazu cum rasare soarele. Minerii ieseau din case. Ea isi abtinu un strigat.

A calca pe cadavre

S-a ridicat alene, sprijinindu-se cand pe un picior, cand pe altul. Nu isi tinea prea bine echilibrul si se unduia periculos, a cadere, ca intr-un dans pagan in care invoca ceva ce ii lipsea cu desavarsire in momentul acela – puterea.

Nu hainele rupte, tocate, zdrentuite o deranjau, nici talpile goale si uscate pe asfaltul fierbinte; simtea o vaga si enervanta senzatie de gadilat pe la urechi, coborand spre gat si ajungand, intr-un final, in varful degetelor, de unde pica nestingherit sangele. Capul ii bubuia si spera ca o sa apuce sa vada ce s-a intamplat.

Cu bratele atarnandu-I inerte in fata si cu umerii cazuti, incerca sa se redreseze. Desi nu avea o postura demna de o domnisoara, isi ridica privirea si contempla petele de rosu ce se desfasurau in fata ei.

Reusise. O bufni rasul; isi musca obrajii dupa primul hohot, simti cum i se rup muschii fetei de la efort. Picioarele ii erau amortite, dar durerea se raspandea dinspre zona lombara catre coaste si mai apoi in brate. Gemu incet si, cand realiza ca nu are cine sa o mai ajute, amuti.

Apoi un strigat de disperare. Dar niciun raspuns.

*

Vreau sa ard un oras din temelii.

Voi naste foc. Sa fiu singura care va suporta caldura. Ranile nu ma vor durea, nici tipetele celorlalti; simturile imi vor fi imune la stimuli. Pielea mi se va topi intr-un vals al arderii. Auzul va fi gadilat de simfonii ale decaderii, lumina-mi va proiecta pe retina imagini apocaliptice care vor scrie romane de dragoste, iar mirosul… Mirosul de lemn ars, de praf inecacios si de carne fumeganda imi va umple plamanii de bucurie.

Focul ma va naste. Sarmanii vor veni catre mine, tarandu-se in genunchi si implorandu-ma sa ii iert, sa dau timpul inapoi, sa invoc un zeu al ploii. Dar un rictus dispretuitor va fi tot ce le voi oferi. Nici vorba sa-mi pupe picioarele pline de funingine; focul le va arde si ultimii pasi catre salvare. Ultimele sperante. Ultima ridicare a mainii.

Cerul va fi acoperit de pleure maronii. Nu vor muri toti arsi, dar aerul va fi irespirabil. Voi ridica mainile catre Dumnezeul care nu i-a salvat si voi inspira adanc propria mea opera. Cladirile nu vor mai exista ca torte gigantice, ci doar ca gramajoare de moloz si praf. Sub talpile-mi va fi moale; carnea este moale. Un iad incendiar si solitar va cuprinde toata suflarea; fara cazane, fara furci, fara orgii sau Diavol. Doar eu mergand prin foc.

Si, intr-un final, cand va fi prea liniste, voi realiza ca, uneori, trebuie sa fiu salvata din propriile mele labirinturi.

///////// nu sunt nebuna, jur

Arta fugii

 

Vulpea schioapa

Prin crapatura usii nu pot sa vad prea multe; pleoapa imi e atinsa de o lumina pala, rece, dar mi-e teama sa apas pe clanta si raman impietrita, asteptand intr-o tacere dureroasa. Am impresia ca e prea tarziu ca sa mai fac ceva si un sentiment de vinovatie imi traverseaza intreg sistemul nervos. Ma las pagubasa, ghidata doar de o lasitate crunta.

Eu nu pot face nimic acum.

Afara, in zapada, animalul inca se chinuie sa fuga.

*

-  Daca ai fi inchisa intr-o camera, fara usi, fara ferestre, deci fara posibilitate de evadare, si ar aparea o… Sa-i spunem entitate care ti-ar garanta libertatea… Ah… In schimbul a… Nu stiu… In schimbul a ceva important tie… Ce ai fi dispusa sa ii oferi?

Camera mirosea a ceai de musetel si imi crea un sentiment ciudat de greata, amestecat cu un oarecare disconfort datorat zaharului pe care il pusese in exces in cani. Nu ma simteam in stare sa comunic prea mult si imi tineam ochii inchisi ca sa ameliorez senzatia profunda de ameteala; capul imi vajaia inca dupa somnul lung indus de anestezic.

-          Dar sunt deja inchisa si deja nu mai am scapare…, i-am mormait.

Am deschis un ochi si am privit-o curioasa.

Era la fel de frumoasa ca intotdeauna, desi avea o pala de oboseala evidenta care ii innegrea dedesubturile ochilor. Ma privi nedumerita – cum, de altfel, nu ii sta in caracter – si, pentru un moment, dupa sclipirea din privirea ei am crezut ori ca o sa ma pupe pe frunte, ori ca o sa ma plesneasca. In schimb, nu facu decat sa se aplece catre geanta mare, cotrobaind dupa ceva.

-                      Ti-e foame? Trebuie sa-ti fie foame… Nu ai mai mancat de ieri, imi spuse putin distrata, ca si cand uitase de intrebarea pe care mi-o adresase cu un minut inainte.

-                      As da orice. As da orice si pe oricine pentru libertate… Urasc sa fiu inchistata. Imi doresc sa alerg cateodata; visez ca ma iau la intrecere cu masinile de pe drumurile nationale, noaptea tarziu, cand nu mai e nimeni pe sosea si baga o suta de kilometri pe ora. Atunci sa fug… Si sa ma intrec cu ele… Ma stii doar, ii spuneam in timp ce incercam sa dau la o parte plapuma grea. Uf… E cald… Mi-e cald…

Se grabi sa ma ajute. Eram dezvelita, cu exceptia picioarelor, pe care mi le cuibari la caldura. Pentru o camera de spital si pentru bobocii care de abia explodasera pe crengile inca inghetate ale copacilor, era neasteptat de cald. Sau poate medicamentele imi innebuneau simturile.

-          As da orice… Dar niciodata pe Liridona.

 *

            Fetita mea, unde imi esti?

            Ce animal de companie ciudat mi-ai fost? Cine mai tine vulpi in casa? Dar, vai, cum m-ai invatat arta fugii… Arta de a fi una cu vantul. Cu pamantul. Arta de a evada. De a-ti iesi din piele si de a deveni natura. Arta de a te contopi cu iarba, cu cerul. Arta privitului spre cer. Arta adulmecarii arsitei sau a viscolului. Arta acceptarii ploii. A linistii.

            Noua ani mi-ai predat lectia vietii.

            Dar stii care e diferenta dintre mine si tine? Eu nu te-as fi parasit niciodata.

*

            -           Inca nu ai uitat de bestiuta…? -           Te rog respectuos sa nu ii mai spui asa.

            O bufni rasul. Ma enerva cand radea de mine; stia asta, asa ca inceta brusc.

-                      Uite ce e, pustoaico… Incepu sa vorbeasca in timp ce scoase un borcanel de iaurt si o lingura din geanta. Daca nu ar fi fost animalul ala si curiozitatea ta nebuna, poate acum nu mai eram aici.

-                      Putea sa fie orice altceva in spini, in ziua aia. Eu tot acolo as fi fost, deci nu mai conteaza daca a fost Liridona sau… Nu.

-                      Daca ar fi fost o vrabie nu mai erai acolo… Of…

Dupa ce se uita curioasa in reflexia din lingura si zambi stramb cand vazu lumea cu susul in jos, desfacu cutia de iaurt si mi-o puse in poala. Iaurt de piersici; preferatele mele.

-           Ia, te rog, ceaiul asta de langa mine, mi se face rau.

Se conforma. Simturile mi-o luasera iar razna. Mi-am inchis ochii si, sprijinindu-mi capul de perna, ii spusei:

-                      Vulpea aia a fost viata mea; inca e. Traiesc prin ea. De-aia mi-as ingradi viata pentru ea.

*

Aveam in jur de opt ani si, pe vremea aia, nimic de pierdut.

Gradina era plina de buruieni si cei cativa metri inaltime de vegetatie de pe cei o mie de metri patrati creau un tablou dezolant, desprins parca din romanele postapocaliptice, pesemne ca venise vara. O vietate portocalie umbla nestingherita prin toata adunatura de crengute si plante perene care mai de care mai imbarligate; o urmaream cu atentie, sperand, in sinea mea, ca o sa se agate in una dintre ele ca sa o pot prinde.

Dar nu a fost asa. Destinul m-a lovit pentru prima oara, dar a fost, deopotriva, cea mai buna portie de durere pe care as fi putut sa o primesc si cea mai nefasta intamplare posibila.

Intre spinii arbustilor, piciorul meu nu a fost decat un alt obiect pacalit de usurinta aparenta a parcurgerii drumului. Cand mi-am dat seama ca eram incremenita, am reactionat in cel mai nepotrivit mod posibil – m-am panicat.

Vulpea s-a oprit, si-a ciulit urechile si si-a intors ochii sticlosi la mine.

Piciorul meu inca sufera, zece ani mai tarziu.

La fel si Liridona.

*

-           Pustoaico… E o diferenta intre a trai prin cineva si a lasa pe cineva sa traiasca prin tine.

            Nu ma asteptam la interventia asta. Inca am ochii inchisi.

-                      Stiu ca ti-a fost greu cand a plecat, dar… S-a dus. Nu mai e nimic de facut. Deocamdata concentreaza-te pe refacerea ta, da? Avem nevoie de tine.

Ultima silaba se sparse intr-un accent de durere voita. Mi-am deschis iar doar un ochi; ma privea zambind cu amaraciune.

-          Cred ca mi s-a incalzit iaurtul asta…, am zis intr-un final.

-          Mananca-l mai tarziu, imi spuse in timp ce lua cutia din mana mea si o puse in frigider. Odihneste-te un pic… Da?

Nu puteam sa dorm, stiam asta, dar m-am conformat si m-am intors pe o parte, luandu-mi perna in brate. Eram amortita si simteam ca plutesc in afara corpului meu; picioarele imi erau usoare… Era o senzatie placuta.

Am auzit glasurile ei si al doctorului venind din afara incaperii. Auzul imi era ascutit si ma enerva fara margini capacitatea asta.

-          Va rog sa fiti tare… Haideti sa nu vorbim aici, e riscant sa auda asta acum, cat inca este sub efec-…

Indepartare. Apoi alte glasuri. Si suspine.

M-am incruntat; nu prea intelegeam ce se intampla. Stiu ca nu era ceva ce as fi dorit sa aud, dar ma simteam legata de ideea asta si datoare sa o trec prin ciurul gandirii.

Dar nu am reusit.

In noaptea aia am visat ca, in timp ce priveam pe usa casei, ma vedeam alergand in zapada. Inca visez asta. In fiecare nenorocita de noapte.

 *

 Esti parte din mine. Sau sunt eu parte din tine?

 *

-           Crede, inca, in existenta vulpii aleia? -           E mai bine asa.

-           Daca e un Dumnezeu care a creat lumea asta, cu siguranta noi nu suntem parte din ea.

-           De ce spui asta?

-           Pentru ca fata noastra se dedubleaza in vulpi, de-aia! Si pentru ca fata noastra va avea acum un picior lipsa, de-aia!

-           Nu e nimeni vinovat…

-           Decat gradinarii.

-           Daca nu ar fi fost vulpea, nu ar fi fost nici serenitatea fetei tale. Ai fi vrut sa se inchisteze intr-o cusca si sa ramana acolo, terminandu-si copilaria in lacrimi si sange si sa isi tot reaminteasca durerile de atunci?!

-           Nu! Tot ce as fi vrut este sa nu se fi proiectat intr-o vulpe!

-           De ce?!

-           Pentru ca nu inseamna decat ca se invinovateste pe sine pentru ce i s-a intamplat.

 *

Ma doare tot corpul in timp ce o privesc cum fuge cu piciorul lipsa. Simt zapada rece intre degete si viscolul vajaindu-mi intre urechi. Imi revine senzatia de ameteala si ma sufoc; o sa-mi explodeze plamanii, cu tot cu cele minus cateva grade pe care le captuseste.

Poate n-a fost sa fie, Liridona… Poate fuga nu imi apartine.

Imi tarasc piciorul insangerat, plin de spini, prin camera mirosind a rasina. E frig si geamurile sunt inghetate. Imi vine sa plang, dar nu pot. Si nu vreau. Sunt prea puternica pentru asta. Nu simt durere fizica. Nu simt decat cum ma apasa o greutate pe piept. Si senzatia de sufocare revine.

Ma uit in urma; mai vad, vag, coada stufoasa a Liridonei.

Si acum ce sa fac? Sa inchid sau nu usa?

Nota: Liridona means ”Longing for freedom” in Albanian.

Silencio

19 iunie 2013. Luna este in primul patrar; 122,4 grade, 68% plina

Patrarul este un aspect considerat adesori nefast, din cauza energiei foarte mari pe care o declanseaza intr-un mod direct în fiinta umana. De fapt este un aspect de cumulare de tip soc, pentru cei mai putini pregatiti sa digere avalansa evenimentelor, a informatilor, a sentimentelor.
(Sursa)

            Iarba era una deasa, de un verde crud si imbietor, iar vantul aducea un iz apocaliptic in preajma lor. Cerul era undeva intre crepuscul si noapte densa, dar luna cuprindea tot orizontul asemenea unui urias cu brate nedefinite; ochii lor de abia se obisnuisera cu lumina ciudata, sidefio-rosiatica, proiectata insolit pe o bucata destul de ingusta de pamant.

            Au privit in liniste spectacolul hierofanic pentru o vreme. Suieratul vantului era tot ce se auzea; o liniste apasatoare, surda, cuprinsese micul univers.

-          Stii de ce ne ocoleste noaptea?

Fura primele ei cuvinte. Primele cuvinte ale lumii.

Se uita cu interes la ea; desi era constient inca de la inceputuri de prezenta ei, de abia atunci indraznise sa isi intoarca privirea de la luna care imbatranise pe cerul prea erodat. Desi nu era vorba atat de indrazneala, cat de necesitate.

-          De ce?, se intreba din nou, ca si cand ar fi fost singura.

Liniste. Multa liniste.

Universul e, in structura lui, muzical, ar scrie poetii. Linistea e piatra de temelie. Dar ei nu stiau nici de muzica, nici de poeti. Erau el, ea si luna. Si linistea.

-                      Cred ca intunericul nu e demn de noi. Nu stiu cum de ai ajuns tocmai tu aici si, cu atat mai putin, nu stiu cum am ajuns eu aici. Dar suntem impreuna pentru un motiv, nu?

Suieratul vantului.

-                      In teorie, tu esti lut si eu sunt ceea ce coasta ta a nascut. Dar stii ce cred eu? Cred ca suntem praf selenar. Uita-te; Selena. Amandoi… Amandoi venim de acolo! Cum sa iti fur eu o coasta? Ce drept am sa fac asta? Noi suntem… Suntem unul. Am aparut amandoi aici, din neant, pentru ca nu mai exista nimeni altcineva. Suntem interdependenti; suntem apa oceanelor, piatra muntilor, raspunsul la stimuli, mana in rugaciune, Dumnezeul la care ne rugam. Auzi tu… Cum sa te rogi la tine insuti? Si, totusi… La cine sa te rogi daca doar tu existi?

Limba de pamant luminata de roscatul cerului incepu sa se ingusteze. Deveni, in cele din urma, un fascicul centrat doar pe ei; nimicul fu extins la aproape tot, iar universul – restrans la doi metri patrati de pamant. Ea se sprijini pe coate si isi lasa capul sa alunece coliniar cu gatul, pieptul si abdomenul; genunchii ii erau indoiti. El se simti putin incurcat, dar intelegea prea bine ce se intampla. O privea inca.

-          Si stii ce s-ar fi intamplat daca noi doi nu ne-am fi intalnit niciodata fata in fata? Daca nu ne-ar fi fost sortit sa stam aici si sa ne privim viata si moartea si mersul lucrurilor?

-          Stiu, fu primul lui cuvant.

Isi intoarse pentru prima oara privirea la el. Nicio emotie; niciun orgoliu. Nicio tresarire. Luna incepu sa se micsoreze, incet-incet, pana ajunse la stadiul de fetus ceresc, asemenea unui corp din care doar stralucirea dainuind cu milioane de ani in urma a mai ramas. Vantul inceta din a bate. Doar lumina rosiatica se mai tinea, cu greu, in carje.

- Ai fi fost coasta mea lipsa.

Zambetul ei fu ultimul lucru pe care il vazu inainte ca intunericul sa dainuiasca.

Apoi galagie. Multa galagie.