Silencio

19 iunie 2013. Luna este in primul patrar; 122,4 grade, 68% plina

Patrarul este un aspect considerat adesori nefast, din cauza energiei foarte mari pe care o declanseaza intr-un mod direct în fiinta umana. De fapt este un aspect de cumulare de tip soc, pentru cei mai putini pregatiti sa digere avalansa evenimentelor, a informatilor, a sentimentelor.
(Sursa)

            Iarba era una deasa, de un verde crud si imbietor, iar vantul aducea un iz apocaliptic in preajma lor. Cerul era undeva intre crepuscul si noapte densa, dar luna cuprindea tot orizontul asemenea unui urias cu brate nedefinite; ochii lor de abia se obisnuisera cu lumina ciudata, sidefio-rosiatica, proiectata insolit pe o bucata destul de ingusta de pamant.

            Au privit in liniste spectacolul hierofanic pentru o vreme. Suieratul vantului era tot ce se auzea; o liniste apasatoare, surda, cuprinsese micul univers.

-          Stii de ce ne ocoleste noaptea?

Fura primele ei cuvinte. Primele cuvinte ale lumii.

Se uita cu interes la ea; desi era constient inca de la inceputuri de prezenta ei, de abia atunci indraznise sa isi intoarca privirea de la luna care imbatranise pe cerul prea erodat. Desi nu era vorba atat de indrazneala, cat de necesitate.

-          De ce?, se intreba din nou, ca si cand ar fi fost singura.

Liniste. Multa liniste.

Universul e, in structura lui, muzical, ar scrie poetii. Linistea e piatra de temelie. Dar ei nu stiau nici de muzica, nici de poeti. Erau el, ea si luna. Si linistea.

-                      Cred ca intunericul nu e demn de noi. Nu stiu cum de ai ajuns tocmai tu aici si, cu atat mai putin, nu stiu cum am ajuns eu aici. Dar suntem impreuna pentru un motiv, nu?

Suieratul vantului.

-                      In teorie, tu esti lut si eu sunt ceea ce coasta ta a nascut. Dar stii ce cred eu? Cred ca suntem praf selenar. Uita-te; Selena. Amandoi… Amandoi venim de acolo! Cum sa iti fur eu o coasta? Ce drept am sa fac asta? Noi suntem… Suntem unul. Am aparut amandoi aici, din neant, pentru ca nu mai exista nimeni altcineva. Suntem interdependenti; suntem apa oceanelor, piatra muntilor, raspunsul la stimuli, mana in rugaciune, Dumnezeul la care ne rugam. Auzi tu… Cum sa te rogi la tine insuti? Si, totusi… La cine sa te rogi daca doar tu existi?

Limba de pamant luminata de roscatul cerului incepu sa se ingusteze. Deveni, in cele din urma, un fascicul centrat doar pe ei; nimicul fu extins la aproape tot, iar universul – restrans la doi metri patrati de pamant. Ea se sprijini pe coate si isi lasa capul sa alunece coliniar cu gatul, pieptul si abdomenul; genunchii ii erau indoiti. El se simti putin incurcat, dar intelegea prea bine ce se intampla. O privea inca.

-          Si stii ce s-ar fi intamplat daca noi doi nu ne-am fi intalnit niciodata fata in fata? Daca nu ne-ar fi fost sortit sa stam aici si sa ne privim viata si moartea si mersul lucrurilor?

-          Stiu, fu primul lui cuvant.

Isi intoarse pentru prima oara privirea la el. Nicio emotie; niciun orgoliu. Nicio tresarire. Luna incepu sa se micsoreze, incet-incet, pana ajunse la stadiul de fetus ceresc, asemenea unui corp din care doar stralucirea dainuind cu milioane de ani in urma a mai ramas. Vantul inceta din a bate. Doar lumina rosiatica se mai tinea, cu greu, in carje.

- Ai fi fost coasta mea lipsa.

Zambetul ei fu ultimul lucru pe care il vazu inainte ca intunericul sa dainuiasca.

Apoi galagie. Multa galagie.