Arta fugii

 

Vulpea schioapa

Prin crapatura usii nu pot sa vad prea multe; pleoapa imi e atinsa de o lumina pala, rece, dar mi-e teama sa apas pe clanta si raman impietrita, asteptand intr-o tacere dureroasa. Am impresia ca e prea tarziu ca sa mai fac ceva si un sentiment de vinovatie imi traverseaza intreg sistemul nervos. Ma las pagubasa, ghidata doar de o lasitate crunta.

Eu nu pot face nimic acum.

Afara, in zapada, animalul inca se chinuie sa fuga.

*

-  Daca ai fi inchisa intr-o camera, fara usi, fara ferestre, deci fara posibilitate de evadare, si ar aparea o… Sa-i spunem entitate care ti-ar garanta libertatea… Ah… In schimbul a… Nu stiu… In schimbul a ceva important tie… Ce ai fi dispusa sa ii oferi?

Camera mirosea a ceai de musetel si imi crea un sentiment ciudat de greata, amestecat cu un oarecare disconfort datorat zaharului pe care il pusese in exces in cani. Nu ma simteam in stare sa comunic prea mult si imi tineam ochii inchisi ca sa ameliorez senzatia profunda de ameteala; capul imi vajaia inca dupa somnul lung indus de anestezic.

-          Dar sunt deja inchisa si deja nu mai am scapare…, i-am mormait.

Am deschis un ochi si am privit-o curioasa.

Era la fel de frumoasa ca intotdeauna, desi avea o pala de oboseala evidenta care ii innegrea dedesubturile ochilor. Ma privi nedumerita – cum, de altfel, nu ii sta in caracter – si, pentru un moment, dupa sclipirea din privirea ei am crezut ori ca o sa ma pupe pe frunte, ori ca o sa ma plesneasca. In schimb, nu facu decat sa se aplece catre geanta mare, cotrobaind dupa ceva.

-                      Ti-e foame? Trebuie sa-ti fie foame… Nu ai mai mancat de ieri, imi spuse putin distrata, ca si cand uitase de intrebarea pe care mi-o adresase cu un minut inainte.

-                      As da orice. As da orice si pe oricine pentru libertate… Urasc sa fiu inchistata. Imi doresc sa alerg cateodata; visez ca ma iau la intrecere cu masinile de pe drumurile nationale, noaptea tarziu, cand nu mai e nimeni pe sosea si baga o suta de kilometri pe ora. Atunci sa fug… Si sa ma intrec cu ele… Ma stii doar, ii spuneam in timp ce incercam sa dau la o parte plapuma grea. Uf… E cald… Mi-e cald…

Se grabi sa ma ajute. Eram dezvelita, cu exceptia picioarelor, pe care mi le cuibari la caldura. Pentru o camera de spital si pentru bobocii care de abia explodasera pe crengile inca inghetate ale copacilor, era neasteptat de cald. Sau poate medicamentele imi innebuneau simturile.

-          As da orice… Dar niciodata pe Liridona.

 *

            Fetita mea, unde imi esti?

            Ce animal de companie ciudat mi-ai fost? Cine mai tine vulpi in casa? Dar, vai, cum m-ai invatat arta fugii… Arta de a fi una cu vantul. Cu pamantul. Arta de a evada. De a-ti iesi din piele si de a deveni natura. Arta de a te contopi cu iarba, cu cerul. Arta privitului spre cer. Arta adulmecarii arsitei sau a viscolului. Arta acceptarii ploii. A linistii.

            Noua ani mi-ai predat lectia vietii.

            Dar stii care e diferenta dintre mine si tine? Eu nu te-as fi parasit niciodata.

*

            -           Inca nu ai uitat de bestiuta…? -           Te rog respectuos sa nu ii mai spui asa.

            O bufni rasul. Ma enerva cand radea de mine; stia asta, asa ca inceta brusc.

-                      Uite ce e, pustoaico… Incepu sa vorbeasca in timp ce scoase un borcanel de iaurt si o lingura din geanta. Daca nu ar fi fost animalul ala si curiozitatea ta nebuna, poate acum nu mai eram aici.

-                      Putea sa fie orice altceva in spini, in ziua aia. Eu tot acolo as fi fost, deci nu mai conteaza daca a fost Liridona sau… Nu.

-                      Daca ar fi fost o vrabie nu mai erai acolo… Of…

Dupa ce se uita curioasa in reflexia din lingura si zambi stramb cand vazu lumea cu susul in jos, desfacu cutia de iaurt si mi-o puse in poala. Iaurt de piersici; preferatele mele.

-           Ia, te rog, ceaiul asta de langa mine, mi se face rau.

Se conforma. Simturile mi-o luasera iar razna. Mi-am inchis ochii si, sprijinindu-mi capul de perna, ii spusei:

-                      Vulpea aia a fost viata mea; inca e. Traiesc prin ea. De-aia mi-as ingradi viata pentru ea.

*

Aveam in jur de opt ani si, pe vremea aia, nimic de pierdut.

Gradina era plina de buruieni si cei cativa metri inaltime de vegetatie de pe cei o mie de metri patrati creau un tablou dezolant, desprins parca din romanele postapocaliptice, pesemne ca venise vara. O vietate portocalie umbla nestingherita prin toata adunatura de crengute si plante perene care mai de care mai imbarligate; o urmaream cu atentie, sperand, in sinea mea, ca o sa se agate in una dintre ele ca sa o pot prinde.

Dar nu a fost asa. Destinul m-a lovit pentru prima oara, dar a fost, deopotriva, cea mai buna portie de durere pe care as fi putut sa o primesc si cea mai nefasta intamplare posibila.

Intre spinii arbustilor, piciorul meu nu a fost decat un alt obiect pacalit de usurinta aparenta a parcurgerii drumului. Cand mi-am dat seama ca eram incremenita, am reactionat in cel mai nepotrivit mod posibil – m-am panicat.

Vulpea s-a oprit, si-a ciulit urechile si si-a intors ochii sticlosi la mine.

Piciorul meu inca sufera, zece ani mai tarziu.

La fel si Liridona.

*

-           Pustoaico… E o diferenta intre a trai prin cineva si a lasa pe cineva sa traiasca prin tine.

            Nu ma asteptam la interventia asta. Inca am ochii inchisi.

-                      Stiu ca ti-a fost greu cand a plecat, dar… S-a dus. Nu mai e nimic de facut. Deocamdata concentreaza-te pe refacerea ta, da? Avem nevoie de tine.

Ultima silaba se sparse intr-un accent de durere voita. Mi-am deschis iar doar un ochi; ma privea zambind cu amaraciune.

-          Cred ca mi s-a incalzit iaurtul asta…, am zis intr-un final.

-          Mananca-l mai tarziu, imi spuse in timp ce lua cutia din mana mea si o puse in frigider. Odihneste-te un pic… Da?

Nu puteam sa dorm, stiam asta, dar m-am conformat si m-am intors pe o parte, luandu-mi perna in brate. Eram amortita si simteam ca plutesc in afara corpului meu; picioarele imi erau usoare… Era o senzatie placuta.

Am auzit glasurile ei si al doctorului venind din afara incaperii. Auzul imi era ascutit si ma enerva fara margini capacitatea asta.

-          Va rog sa fiti tare… Haideti sa nu vorbim aici, e riscant sa auda asta acum, cat inca este sub efec-…

Indepartare. Apoi alte glasuri. Si suspine.

M-am incruntat; nu prea intelegeam ce se intampla. Stiu ca nu era ceva ce as fi dorit sa aud, dar ma simteam legata de ideea asta si datoare sa o trec prin ciurul gandirii.

Dar nu am reusit.

In noaptea aia am visat ca, in timp ce priveam pe usa casei, ma vedeam alergand in zapada. Inca visez asta. In fiecare nenorocita de noapte.

 *

 Esti parte din mine. Sau sunt eu parte din tine?

 *

-           Crede, inca, in existenta vulpii aleia? -           E mai bine asa.

-           Daca e un Dumnezeu care a creat lumea asta, cu siguranta noi nu suntem parte din ea.

-           De ce spui asta?

-           Pentru ca fata noastra se dedubleaza in vulpi, de-aia! Si pentru ca fata noastra va avea acum un picior lipsa, de-aia!

-           Nu e nimeni vinovat…

-           Decat gradinarii.

-           Daca nu ar fi fost vulpea, nu ar fi fost nici serenitatea fetei tale. Ai fi vrut sa se inchisteze intr-o cusca si sa ramana acolo, terminandu-si copilaria in lacrimi si sange si sa isi tot reaminteasca durerile de atunci?!

-           Nu! Tot ce as fi vrut este sa nu se fi proiectat intr-o vulpe!

-           De ce?!

-           Pentru ca nu inseamna decat ca se invinovateste pe sine pentru ce i s-a intamplat.

 *

Ma doare tot corpul in timp ce o privesc cum fuge cu piciorul lipsa. Simt zapada rece intre degete si viscolul vajaindu-mi intre urechi. Imi revine senzatia de ameteala si ma sufoc; o sa-mi explodeze plamanii, cu tot cu cele minus cateva grade pe care le captuseste.

Poate n-a fost sa fie, Liridona… Poate fuga nu imi apartine.

Imi tarasc piciorul insangerat, plin de spini, prin camera mirosind a rasina. E frig si geamurile sunt inghetate. Imi vine sa plang, dar nu pot. Si nu vreau. Sunt prea puternica pentru asta. Nu simt durere fizica. Nu simt decat cum ma apasa o greutate pe piept. Si senzatia de sufocare revine.

Ma uit in urma; mai vad, vag, coada stufoasa a Liridonei.

Si acum ce sa fac? Sa inchid sau nu usa?

Nota: Liridona means ”Longing for freedom” in Albanian.