Iarna nimanui

            In camera plutea un usor miros de ceara topita, amestecat cu nota intepatoare de rasina. Lemnul mobilei masive stralucea lenes, intr-o lumina difuza, izvorata dintr-o gramajoara de jar aproape stins in semineul prea mare.

            Indolenta zacea in fotoliul visiniu, cascand zgomotos din cand in cand; se aseza intr-o pozitie aparent incomoda, cu spatele rezemat de un capat al catifelei si cu picioarele atarnand pe partea opusa, formand un unghi obtuz intre sani si abdomen. Purta o rochie scurta care ii lasa la vedere coapsele plinute si genunchii rotofei, miscand din degetele jucause atunci cand Mania deschise usa cu un scartait sonor.

-          Ce naiba faci? Nu vezi ca se stinge focul?

-          Linisteste-te… E caldut aici. In plus, nu mai avem nevoie de altceva in afara de scantei.

-          Esti incredibila. O sa mori lipita de fotoliul ala.

-          Nu ma deranjeaza, Lacomia a dat cam jumatate de avere pe catifeaua asta frumoasa, raspunse Indolenta, mangaind tandru materialul.

Nou-venita marai incet si se indrepta spre semineu. Arunca doua lemne butucanoase in jarul care dadea semne ca este in moarte clinica si, cu o eleganta exagerata, aprinse un chibrit pe care il arunca, un pic prea categorica, peste lemnul umed. In mod miraculos, focul se aprinse fulgerator.

-       Surioara…, incepu Indolenta in timp ce se aseza intr-o pozitie si mai incomoda, cu coastele in lemnul fotoliului si cu barbia pe palme. Crezi ca ar fi buna o calatorie afara din taram acum? Sa… Stii tu… Ramanem in viata…

-          Oribil gand, riposta Mania. Nu imi asum riscul asta…

-          Dar lemnele…

-          Nu mai spune un singur cuvant!

Mania isi musca buza inferioara si se incrunta in incercarea de a nu isi mai consuma energia. Fusese o zi grea, zapezile le dadeau batai de cap si, pe deasupra, nici Stapanul nu parea ca duce dorul unei lumini caldute de primavara. In rochia lunga, lipita pe corpul subtirel intr-un material de un violet electrizant, parea aproape frumoasa daca de pe chipul brazdat de o emotie constanta de irascibilitate nu ar fi lipsit o stralucire agera a ochilor.

Indolenta dadu din umeri, pufnind zgomotos, in timp ce din umbra aparu Lacomia, care fusese un martor tacut pana in momentul acela. Era imbracata exagerat de sofisticat si, daca Mania afisa o oarecare stima de sine, prin nasul tinut un pic prea sus, ea se remarca prin privirea agera, pe sub sprancene, facand ca aerul de modestie bine incuiata sa paleasca.

-          S-au dus zilele cu soare, fetelor. Gata. Adio. Nu avem decat sa ne bagam unghia in gat.

-          Nu ai vazut ca focul era pe moarte?

-          De ce esti atat de insistenta? Nu o sa se intample. Treci peste.

-          Chiar asa, interveni Indolenta. Nu e ca si cand putem face ceva.

-          Nu e vorba ca nu putem sa facem ceva; voi, leneselor, nu vreti sa facem ceva!

-          Tacere, fetelor!

Frigul de afara parea mai cald in comparatie cu atmosfera indusa brusc de sora cea mare. 

Mandria era, poate, cea mai temuta femeie de pe taram. Chipul trada o anume aristocratie, iar buzele arcuite intr-un zambet sfidator, constant, facea pe oricine sa-si plece capul, rusinat. Ochii bine conturati, incadrati de parul drept, intunecat, daramau regi dintr-o simpla clipire a genelor.

            Si, mai ales, nimeni in afara de Stapan nu o iubea.

-          Ce cauti aici?, o intreba Mania. Nu te-ai saturat de zapezile astea?

-          Oo, surioara…

-          Nu imi spune asa! Mi-e scarba de tine!

-       Bine, surioara, dar de ce ma renegi? Stii ca daca nu erati voi – indrepta degetul aratator catre fiecare dintre fete -, nu ar fi fost nici puterea mea, deci e vina tuturor ca primavara nu mai vine.

-          Singura putere pe care o ai este ingamfarea, ii reprosa Lacomia.

-          Nu, draga mea… Puterea pe care o am e nepasarea. Si stii ce am reusit eu sa fac si voi nu?

Le masura pe toate cu privirea, incremenind parca timpul si spatiul. Mania tremura.

-          L-am salvat pe Stapan. Atat.

Zambetul radios al Mandriei o facu pe Indolenta sa reactioneaza pentru prima oara de cand sora cea mare intrase in camera.

-          Da? Si cum ai facut tu asta?

Mandria deveni brusc serioasa. Se intoarse pe varfuri, asemenea unei feline, si porni inspre semineu. Lua toporul murdar care zacea aruncat intr-un colt si incepu sa loveasca structura de caramizi, zguduind incomod camera. In cateva secunde, ceea ce odata era un semineu regal deveni o gramada de pietre, moloz si praf.

Indolenta se ridica, pentru prima oara, in fund, si casca gura a uimire, privind terifiata la gramada de caramizi; avea palmele stranse pe lemnul masivului fotoliu si aproape ca ii venea sa planga. Lacomia nu parea afectata pe cat era de uimita; cu bratele incrucisate la piept si sprancenele formand cute la baza nasului, semana a statuie greceasca.

Cea mai afectata parea Mania, care nu apuca sa spuna ceva, dar, cazuta in genunchi, avea ochii plini de lacrimi si mainile tremurande indreptate spre sora ei.

Mania deveni Ura; cea mai pura forma de Ura.

Iar Mandria capata dimensiuni astrale.

-          Stingand focul, surioara, am facut asta. Eu sunt preferata Stapanului acum. Nu o sa mai vedeti primavara niciodata; bucurati-va de caldura cat mai puteti. O sa va lasati in curand conduse de mine si, promit, voi face cele mai bune decizii. Nu o sa ranesc pe nimeni; nu cum ati facut voi. Nu stiu de ce are toata lumea impresia ca eu sunt fata cea rea in povestea asta. Eu imi iubesc Stapanul; si el ma iubeste. Si voi nu sunteti decat niste pioni pe tabla noastra.

Fata ranji crispata, dar in arcuirea buzelor se citi o sinceritate covarsitoare. Iesi din camera fara zgomot, asa cum intrase cu nici cinci minute inainte.

O liniste mormantala trona peste cele trei fete.

Ideea de alianta rasari cuminte in mintea uneia dintre surori, insa corzile vocale pareau ca nu mai functioneaza. O singura fiinta se nastea din ele, asa, cum stateau si priveau pierdute la semineul care le tinuse in viata atata timp. In cele din urma, se auzi scancetul slab al Maniei.

Lacomia se indrepta, aproape clatinandu-se, catre sursa de praf. Se aseza in genunchi si incepu sa sape; nu astepta ajutor de la fete si nici protectie nu parea ca doreste pentru palmele uscate, acum sangerande.

-          Ce… Faci?..., reusi sa articuleze Mania.

Dupa inca trei minute de liniste, Lacomia incepu sa hohoteasca incet. Scoase o gramajoara de jaratic in palmele negre de funingine si le arunca pe lemnele din stanga ruinelor, provocand o combustie spontana.

-          Eu nu am de gand sa mor. Si nu va las nici pe voi. Stapanul are nevoie de noi.

            Mania scoase un geamat stins; frigul din oase incepu sa se topeasca si un sentiment caldut o inunda incet, facand-o sa zambeasca absent. Lacomia rase cu gura pana la urechi in timp ce isi stergea cu frenezie palmele pe rochia scumpa. Indolenta privi impasibila pe geamul inghetat.

            Vijelia era mai nimicitoare ca niciodata.